Tort de ciocolata...cum se face.

Intotdeauna mi s-a parut ca o felie de tort de ciocolata reprezinta micul dejun ideal. Astfel ca in prag de revelion si avand cateva zile libere... m-am gandit sa depasesc un prag imaginar in evolutia mea de mare bucatar, acela al dulciurilor. Si ca un tip ambitios ce ma stiu am hotarat sa debutez pe piata desertului cu insasi regele...tort de ciocolata.
S-o luam deci sistematic cu etapele deveniri mele de mare chef:
1. cateva zile de studiu pe net...retete gramezi care mai de care mai "originale"...dar cine are nevoie de contributii persoanle cand gateste ceva clasic si extrem de pretentios. nimeni.
2. metoda "intreaba-ti mama" a functionat: mi-a cautat intr-un caiet vechi, galben si patat de ingrediente, reteta respectiva - genul acesteia: origini pierdute in vechime.
3. vizita la supermarche
4. si cum toate lucrurile bune incep si se termina cu o tigara iata-ma in bucataria proprie cu un pahar cu vin rosu pe masa si tigara in coltul gurii citind avid de cunoastere in ultima carte de bucate cumparata:
1. cacao - cat cuprinde(5 linguri) + zahar(200 mg)la bain-marie...dupa fierbere...se vor pune la racit
2. blat gata facut: 3 straturi cu cacao in compozitie + se insiropeaza
3. unt 300 mg + din nou zahar 200mg - mixer sau ceva ce le va omogeniza bine
4. crema 1 + crema 2 se amesteca
5. altele: nuca rumenita + esenta de rom + stafide + 2 ciocolate amarui topite + visine din dulceata bunicii + portocala + coniac...toate astea incap in crema finala
6. o sticla de vin sa va tina de urat in bucatarie.
Rezultat: o seara agreabila in care m-am simtit mai barbat ca oricand si un tort de mare angajament
Testul il reprezinta publicul, evident: cica l-am trecut cu un mic minus pentru consistenta cremei(autocritica)
Urmarea: orgoliu crescut cu praf de copt
Recomandari: se va consuma cu prietenii dupa o masa traditionala si un film de calitate.

Ganduri bune si un An Nou excelent!

Visit Romania by train.

Accelerat. Romania, Crăciun 2007. Curat lucrtu, va zic, daca aveti de mers prin Oltenia mai departe de Craiova faceti rost de masina. Exista doar 2 trenuri si alea niste accelerate jalnice. Diferenta dintre cl. 1 si 2 se refera doar la numărul de locuri căci mizeria este identică. La plecare a trebuit sa treacă 3 ore pană sa se dezghete atmosfera si picioarele. La întoarcere caldura sufocanta, vă jur. În ambele sensuri extrem de multi cersetori sub diferite forme: colindători, surdomuti cu măruntisuri de vanzare sau pur si simplu fara deghizare. Toalete mizere(vezi foto) culoare(gri) sinistre. Călătorule...daca vrei sa vizitezi Romania nu te obosi prea tare! Iti ofer o sinteză sublimă: Bucuresti - Petrosani si retur. U won't never regret and forget it! Craciun fericit!

Colonii din trei culori (sau despre frustrare II)

EU
Cand gandurile mi se topesc in maini si apar aceste randuri stiu ca acolo esti tu. Cand diminetile imi par gri si orasul imi musca salbatic privirea zambesc si imi zic: destul cu tristetea. Esti tanar si abia ai inceput sa zbori. Cobor apoi pe pamant de care ma lovesc usor. E umed, miroase a iarba putreda si totusi e cald inca. Vara n-a murit in radacinile lui. Doarme un pic caci iarna nu i-a taiat decat varfurile. Acum stiu ca sunt mai mult de 4 anotimpuri. Mai sunt inca 2: prevara si postvara. Prevara plina de speranta soarelui ce incepe sa arda iar post vara trista ca ploaia ce se zareste timid printre trestii. Anii par sa prinda viteza si noi sa pierdem curajul.
NOI
E ceva contagios in aer. Prietenii simt la fel dar nimic nu pare sa se schimbe doar simtind. Trebuie sa facem ceva. Sa gandim la fel nu ajunge. Trebuie sa stabilim reguli. Cum sa ne traim viata ca sa nu ajungem ca cei pe care-i dispretuim azi sau la limita le plangem de mila. Trebuie sa scriem, sa conspiram romantic si sa organizam revolte de suflete. Sa ne spunem pe nume ca la inceput si sa ne zambim tandru mai des. Sa ne intalnim dupa-amiaza la ceaiuri si ascultam muzici ca pe vremuri pe culoarele liceului sau in clasele goale. Sa fumam tigari furate de la parinti si sa schimbam discuri de vinil. Mai vreau sa mananc un sandvis plimbandu-ma pe Jean Louis Calderon
EI
Sa ne ascundem de ei. Sa-i ocolim si sa ne ferim privirea. Noi nu vrem viata ca un maraton. Eu vreau sa ma plimb agale si lenes pe zile cu soare. La ce bun concursul de facut bani. Maculatura n-am mai strans din scoala generala. Desigur ca vreau masina, casa si nevasta. Dar cate una din fiecare nu mai multe pe an. De ce nu vreau sa ma simt rotita in marele sistem concurential? Caci nu asta inseamna viata. Uitam de unde plecam si incepem sa alergam ca soarecele in cilindru. Nu uitati! Ei ne privesc: - Iata ce frumos aprinde becul ? vai ce dragut…iata-I cum alerga spre cascavalul de plastic…!
Vreau sa construiesc colonii pe plaje pustii din trei culori: cer, nisip si ocean

Toleranta inutila sau faliment nerecunoscut.

Un tigan a omorat o italianca. Numai ca inainte sa o omoare a si violat-o. Asa ca sa dea faptei lui mai multa "savoare criminala". Asta e fapta. Acum, in aceste ore toate televiziunile se intrec in comentarii cat mai simandicoase, cat mai obiective si nediscriminatorii cat mai europene. La ce bun? Nu ne folosesc la nimic caci dupa 2 ore cat le-am urmarit, nu am auzit nici macar o idee concreta care sa ne scoata din gaura imensa de imagine in care ne arunca tiganii, mai ales ultimul din ei…criminal si violator. M-am saturat de televiziuni ce simuleaza civilizatia si in programele de stiri dau crime pe banda si tot feluld e stiri diabolic de violente . Nu mai vreau sa aud expresiile rom de nationalitate romana sau roman de etnie roma. Ei sunt tigani, iar cata tenta peiorativa contine acest cuvant oricum devine infinit mai mica decat tenata criminala si de talharie constanta pe care o dau tiganii nostrii in Europa. Mi-e dor de un comentairu "political incorrect" dar real. M-am saturat sa fim discreti, eleganti si cat mai europeni posibil cand vorbim de tigani.. Caci daca privim marea majoritate a faptelor lor acestea sunt de natura penala. De ce nu auzim de fapte ale tiganilor de alte nationalitati? Nu stiu. Poate pentru ca si noi romanii sunt ca natie un teren bun de crestere a criminalitati si a naturii lor violente. In mod cert purtam o mare vina ca din randurile noastre apar asemenea animale antisociale dar dincolo de asta stau statisticile care nu lasa loc de discutii. Imaginea unei natii, a unei civilizatii in refacere ca a noastra este daramata periodic de niste elemente care nu au nici o legatura cu civilizatia. Europa plateste fara indoaila tribut deschiderii de noi piete de comert. Politicienii lor sunt perfect constienti si tocmai din cauza asta sunt si greu reactvi al acest gen de stiri.

Eu cred insa ca solutia este la noi in granite. Trebuie sa invatam sa-I tinem pe loc, in frau si sa-I controlam prin orice mijloace. Viitorul nostru ca natie depinde numai de noi.

Acest text poate suna extremist dar cat de criticabil poate fi termenul?nu este oare crima o extrema a comportamenutlui uman. Violul urmat de crima nu justifica oare o astfel de reactie? Este oare toleranta europeana o reactie conforma cu aceste fapte. Solutia unei probleme depinde de natura acesteia. Trebuie facut ceva repede si exact.

Unde se duc prietenii mei?

Toata copilaria am trait cu o intrebare pe care am constientizat-o abia de curand. De ce nu au parintii mei prieteni vechi din tinerete, studentie si adolescenta?...perioade in care prietenii exista adanc in viata fiecaruia. Perioade in care ii cultivi pretios ca pe niste flori rare si sensibile pe balconul anilor tineri. Prieteni care te inconjoara linistit, afectuos si care par sa ramana totdeauna langa tine. Asadar unde sunt prietenii parintilor mei? O perioada m-am gandit ca sunt ai mei ciudati, neprietenosi intr-un cuvant incapabili sa aiba prieteni adevarati. Acea perioada s-a incheiat. Acum vad ca in general adultii de varsta alor mei nu mai au prieteni vechi din vremuri parfumate de primavara de viata. Ultimele cuvinte ale alor mei despre prietenii de genul celor de care vb eu dateaza din copilaria mea demult trecuta, perioada la care incepeam sa constientizez primele notiuni, primele amintiri..deci foarte demult. Astfel intre timp s-au mentinut in imagine rudele de diferite grade si afectiuni si tot felul de prieteni, mai mult le-as putea zice parteneri de mese festive, aniversari si sprit de vara,neaparat cu sifon de sticla. Intrebarile mele ramaneau fara raspuns caci ai mei imi spuneau kestii vagi fara sa ma lumineze cu nimic.
Astfel am trait cu aceasta enigma pana acum cativa ani cand am inceput sa acumulez intelegere asupra fenomenului, explicatii fara cuvinte, diverse frustrari si sa pierd prieteni. Fara conflicte deschise, fara certuri. Ii pierd bland si atat de banal. Aproape matur. Ii pierd fara ca eu sa pot face ceva iar ei deasemenea. Continui sa-i iubesc disperat si sa le plang pierderea. Imi pare ciudat caci fizic sunt tot intr-o relativa proximitate a mea. Suntem in acelasi oras, bem berea la fel, ascultam aceeasi muzica, iubim la fel inaintam in viata la fel. Si totusi ne pierdem unii pe altii. De unde apare oare sentimentul ca singuri ne e mai bine. de ce devenim solitari, egoisti. De unde acumulam ambitie inutila si de ce trebuie sa ne privim cu indoiala ca vom fi judecati dupa acumularea de respect, notorietate, avere si copii reusiti. Este oare solitudinea sentimentul ce ne pregateste pentru moartea ce de-acum apare tot mai des in peisaj: bunici, parinti, alte rude, alti cunoscuti? Este oare familia capabila de tot si obligata sa ne controleze toate resursele de efort, finante, trairi? De ce trebuie ca prietena, logodnica, sotia sa ne tine loc de tot ce ne umplea viata in trecut? De ce se spune ca asa e firesc? Eu ii iubesc si doresc langa mine la fel de tare. Ironic insa nu-i pot retine pe ei langa mine si nici pe mine langa ei. Viata mea langa prieteni imi pare un mic univers care dupa un la fel de mic big-bang, a inceput sa se dilate ireversibil si distanta dintre noi creste iremediabil si fara speranta. Ne vedem tot mai rar. vorbim mai putin. Bem niste beri in formatie larga extrem de rar. Cand vorbim o facem subtire, grabit, mai putin sincer si mult mai tematori. Ne abordam cu precautie, tematori in a ne simti ca pe vremuri si totusi undeva ii simt ai mei. Ii iubesc doar privindu-i si imi sunt dragi vazandu-i crescuti, intrati in viata, loviti de diferite necazuri, doborati si ridicati de intamplari, frustrari si timp ce trece. Mi-as dori sa-i strang pe toti si sa tragem o fuga la mare la "2 Mai" sa mai stam la o gazda mizera dar sa ma mai simt lipit de ei, ca un tricou vechi dar drag. Nu mai stiu sa-i strang, sa-i mobilizez. Iesirile impreuna au scazut si ca numar dar si ca numar de participanti. acum se pune problema numarului de cupluri. astfel gasca devine heterogena, sotiile, pritenele nu se iubesc intotdeauna, cel mult simpatizeaza, conflictele apar repede si se aprind din nimic. antipatiile tin mult iar resentimentele nu mai mor dupa 2-3 zile. acum, cand viata ma tine strans totul pare mult mai complicat. nu-mi place mereu sa fiu mare. as vrea sa fiu din nou mic. fara griji, fara temeri, fara viata ce pare sa treaca uluitor de repede. si as mai vrea sa nu-mi mai pierd prietenii. daca nu sa-i aduc din nou aproape ca odinioara, macar sa ramana pe loc la distantele actuale. apoi cu timpul sa-i tin langa mine si cand viata ne va lovi pe rand, sa ne strangem barbateste de umeri si sa urlam nebuneste: suntem impreuna si nimic nu poate fi prea greu pentru cei ce au prieteni.

Henry David Thoreau - niste ganduri

Despre toamna, iarna si alte anotimpuri.

Ieri a inceput sa ploua. Ploua peste oras si el nu zicea nimic. Se supunea madru si inca incins de caldura verii. A tacut toata noaptea si luminile lui s-au stins mai greu. Oamenii n-au mai iesit ca alta data sa-l incurajeze. L-au lasat singur sub picaturile reci, vantul aspru si aerul de argint coclit.
In plina vara ei, oamenii ce-l locuiesc, s-au plimbat de zor pe strazile lui si i-au admirat aerul cuminte, cald si primitor. Seara, plimbarea prin parc incheia o zi clocotita cu bine.

Aseara insa, ei au stat in case si l-au privit dupa ferestre. Miinile lor lipite de geamurile reci il mangaiau cu afectiune retinuta. Cum sa plangi dupa un oras(poluat, aglomerat si primitor cu toti taranii). Marele lor oras plangea in sine gandind ca vara l-a parasit finalmente. Ce urmeaza?...sa-i inghete strazile in vene si sa adoarma pentru cateva luni pana la urmatoarea primavara.

De ritmul fals-viu al atmosferei se vor ocupa oamenii. Ei se vor isteriza din nou de sarbatori, atacand halucinant supermarketurile, hipermarketurile si toate formele de marketuri , parasindu-l insa in preajma revelionului. Brazii vor calatorii morti pe umerii tatilor, urmand sa parfumeze apartamente cu familii de toate felurile. Copii vor realiza ca Mos Craciun zace in vitrine si oferte, iar clasicele gospodine, pe cale de disparitie altfel, vor aranja muraturi in timp ce privesc un nou format de emisiune TV dedicata lor. Eu imi voi schimba cauciucurile de vara cu cele de iarna iar drumul pana la spital va dura cel putin dublu. Snobii vor schimba locatii de schiat in Austria si tot ei isi vor aconta vile in toata tara pe banii multi pentru celebrul de-acum revelion.

Unde facem revelionul? Nu vi se pare cunoscuta intrebarea? Vai ce me enerveaza…! pentru o noapte, milioane de oameni vor pune in miscare alte milioane si vor misuna disperati pe sosele ca sa aiba ce povesti la intoarcere.

Multinationalele vor organiza petreceri de craciun din ce in ce mai devreme urmand ca prima dintre ele sa aiba lor undeva prin octombrie. De ce atat de devreme? Pai cum dece. ? Locatiile cele mai cool se epuizeaza repede. Colegii se vor imbratisa cordial dar fals urandu-si sa le mearga tututor bine, dar gandind cat mai egoist posibil. Cat mai multe teambuilding-uri in locatii imbecile neconforme cu sezonul. La mare in noembrie caci e ieftin. Fara partenerii de viata caci aici e vorba de firma. Trebuie sa fim cat mai uniti. Sa ne iubim cat mai mult. De ce? Cum de ce? Ca sa mearga firma bine. Pai bine dar nu e firma mea. Aha deci nu vrei sa formam o echipa unita care sa rupa targetu' luna asta…esti individualist?...foarte bine, lasa ca vorbi noi cu CEO-ul.

Viata petrecuta din revelion in sejur la mare si apoi iar in vacanta de final de an.
Repere putine si imbecile ce-ti impart viata simplist.

Anotimpuri ce se grabesc degeaba cu tot cu noi ce nu mai stim sa le recunoastem si punem in ordinea lor fireasca.

 

 

I-auzi una...

"

Nicolăescu ameninţă medicii specialişti cu plata studiilor, dacă vor să plece din ţară
Marţi 09 octombrie 2007, 03:10


Minsitrul Sănătăţii a găsit metoda prin care să îi ţină pe medicii specialişti în ţară. Nu este vorba nici de salarii mai mari şi nici de condiţii mai bune de muncă. El îi ameninţă pe specialişti că îi va obliga să îşi achite studiile dacă nu practică un număr dublu de ani perioadei în care s-au specializat. Noua regulă ar urma să se aplice celor care încep rezidenţiatul în acest an.

"Vom pune condiţii atât de drastice pentru cel care vrea să părăsească postul încât să-l descurajeze. Să plătească atât de mult încât să ne permitem noi să aducem colaboratori să acopere postul respectiv", a spus Nicolăescu. În medie, statul investeşte în pregătirea unui medic rezident peste 25.000 de euro.

Reprezentanţii asociaţiilor de medici critică propunerea lui Eugen Nicolăescu. "Este împotriva Tratatului de aderare a României la UE. Nu ştiu cum se va descurca Nicolăescu cu acest lucru. Din punct de vedere economic, oamenii se orientează. Dacă un absolvent, viitor medic câştigă între 200-300 de euro, iar în UE are 3.000 de euro, iar după cinci ani are 10.000", spune Dan Pereţianu, preşedinte al Camerei Federative a Medicilor din România.

Colegiul Medicilor ar avea o soluţie. Mircea Cinteză, preşedintele Colegiului Medicilor din România, a propus, într-o emisiune la Realitatea TV: "Există o soluţie pentru a ţine medicii în ţară, contracte individuale prin care ei să aibă salarii mai mari în timpul pregătirii şi care să-i poată obliga să rămână".

Potrivit unui studiu realizat de Fundaţia "Ana Aslan Internaţional", două treimi dintre angajaţii din sănătate sunt nemulţumiţi de salarii. Acelaşi studiu mai arată că 44,5% dintre cei chestionaţi vor să plece la muncă în străinătate. Cei mai mulţi ar opta pentru Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Australia şi Elveţia. Jumătate dintre persoanele din sistemul sanitar câştigă lunar între 300 şi 500 de euro

.
"

din ciclul "daca nu poti sa faci vreun bine macar sa nu faci un rau" ministrul nicolaescu, pe care de altfel il apreciam pentru dintii ascutiti cu care musca din sistemul medical romanesc extrem de putred , vine sa ma dezamageasca cu aceasta idee stupida, ieftina dar foarte la indemana. adica daca cu frumosu'(a se citi salarii de mizerie si conditii in general demne de lumea a III-a) nu vreti sa stati in tara atunci las' ca va arat io voua...mama voastra de doctori!
ridicolul propuneri ma face sa ma abtin de orice comentarii...voi reveni, poate!

Decembrie 2004 – O dimineata.

Dimineaţa il prinse in pat. Somnul fusese neobişnuit de adânc si trezirea părea grea.

Lumina ce venea de afara era alba, difuza si rece. Plapuma calda îl acoperea blând iar o mana scoasa pe sub perna îl trăgea spre marea zi ce urma sa vina. Era luni, decembrie si afara inca nu ningea.

Capul îl durea timid prin tâmple ca după un somn prea adânc de care in clipa aceea nimeni nu avea nevoie. Fusese un somn prea lung si care ii ameţea pe moment ideile si temerile, da...mai ales temerile. Camera i se părea larga si ireal de goala deşi nici o schimbare nu se mai făcuse de o buna bucata de timp. Zgomotul străzii ii suna cunoscut si ii dădea senzaţia calma si dulce de vecinătate prietenoasa care ii făcea pana si trezirea mai fireasca. Nu mai avea chef sa doarmă dar smulgerea din braţele patului se dovedea anevoioasa. Un gând ii măcina încet mintea si trupul se împotrivea in idei de a se ridica drept, ager si gata de bătălia finala.

De 2 ani si jumătate mintea i se chircise in colturile conştiinţei, iar viata i se păruse un lung şir de intamplari absurde, eroice pe alocuri si triste in general. Lumea îl înconjura suspect de strâns, si îl încărca cu enorma responsabilitate a demersului sau. Nu avea nevoie de acea povara dar avea nevoie de oamenii ce o purtau pe braţe către el. Evident cele doua veneau la pachet, aşa cum vin lucrurile in viata. Nu ştia cum sa scape, si de o vreme renunţase sa mai lupte cu lumea din jurul lui, căci poseda in gândurile lui o lume a lui la fel de agitata, revendicativa si cruda. Acea lume, din gândurile lui avea insa ceva in plus – l-ar fi iertat indiferent de rezultat. Poate ca deja o făcuse.

Facultatea se terminase parca demult, in vremuri străvechi iar acest fapt îl întrista si descuraja zilnic. Prietenii aşteptau demult ca speranţele lor mai mult sau mai puţin justificate si reale in temeiul lor sa prindă substanţa. Firea sa orgolioasa si responsabila simţea o acuta nevoie de revanşa, confirmare si si apoi o pauza de public. Se simţea de multe ori pe o scena de lemn cu stinghii şubrede in fata unei comisii formate din toţi cunoscuţii săi, dând un examen permanent. In spatele acestora, pe ultimele rânduri ale sălii stătea insa chiar el. Avea o expresie severa si temătoare in acelaşi timp. Se temea de eşec, ratare si incapacitate de continuare in forma lor cea mai cumplita. Evident momentele de trezire veneau inca destul de des, încât sa nu dezvolte o depresie pe măsura.

    Azi unul din prietenii lui dormea inca lângă el. Rămăsese la el peste noapte dintr-o solidaritate sincera, venita din prietenia lor veche. Ii lega o bucata de viata frumoasa presărata cu pasiuni comune, tinereţe petrecuta in cluburi, vacante, cursuri, discuţii îndelungi, naive dar atât de vii in desfasurarea lor. D. nu-i semăna foarte mult, dar suficient cat sa-i lege o prietenie atât de necesara. Il iubea si respecta căci pe alocuri ar fi dorit sa fie ca el, chiar si in cele pe care le dezaproba in comportamentul lui. Azi D. se trezea după el si-l împingea cu entuziasmul specific lui spre o veste de care se temea ca un copil.

    D. întinse mana după tigari, ca prim gest reflex al unei zile, fie ea si de iarna ce se comporta ca o toamna târzie care nu se indura sa moara. Isi aprinse o ţigara, trase un fum adânc ce-i grebla gatul si apoi se ridica in picioare:

    - Aaa...ce vreme frumoasa-i afara!

...afara o ceata plina umplea aerul de iarna tânăra.

    - Da, de parca ar mai si conta cum e vremea...vremurile sunt importante acum. Astrele contează in aşezarea lor sau mai exact am nevoie de tot norocul din lume care mi-e lipsit in ultima perioada.

    Ceata începea sa se ridice. Dincolo de ea nu se vedea nimic.

* * *

Despre frustrare - In general (I)

Am un prieten care are un blog. Blog-ul se numeste “isterie si frustrare”. Poate suna isteric dar cred ca are sens. Ce ne tine plini de stress, ce ne anima gandurile zilnic, ce ne enerveaza si isterizeaza pana la urma tot zilnic. Eu zic ca se cheama frustrare. Faceti un mic tur al vietilor voastre si veti observa ca desi suna trist si patetic frustrarea ne vine cel mai des in senzatii. Frustrare traim cel mai des, mai ales acum…la varsta noastra cand ne dorim enorm, cand faptuim intotdeauna mai putin decat vrem si cand pretentiile noastre de la cei din jur fie ca sunt colegi, prieteni, familie si finalment noi insine sunt maxime. Nu zic ca trebuie incurajat gandul, cultivat sentimentul sau laudat curajul de a recunoaste dar face bine sa gandim corect. Sa fim realisti si poate doar asa vom scapa macar de un motiv al frustrailor noastre - Ipocrizia macar fata de noi insine daca fata de cei din jur e mai greu de elminat.
Imi lipsesc discutiile lungi si sincere cu prietenii din adolescenta tarzie. Acum ma inconjur de mult mai multi oameni dar de mult mai putina realitate vorbita. Discutam mult dar comunicam minim, socializam intesn dar ne cunoastem reciproc foarte putin. Vreau oameni sinceri langa mine. Poate nu sincere in totalitate(cu acea sinceritate ideala, teoretica) dar ii vreau mai maturi, mai plini de trairi evidente si mai putin ipocriti, mai umani, mai putin estetici. De ce ascundem sentimentul, de ce trebuie sa fim puternici, reci,perfecti!? La ce ne foloseste? Este oare modelul social de urmat atat de puternic astfel incat ne imbiba cu clisee atat de stricte incat devenim niste copii jalnice ale unui model nici macar garantat. A citit cineva undeva ca daca se schimba si adopta clisee, trairi studiate, fraze tipice si comportamente standardizate va reusi repede si sigur in demersurile sale?! Nu cred. Mi-e dor de o cadere nervoasa tipica la vreun cunoscut, la tristete veritabila si rasete pline, venite din reala bucurie. Acum ne temem sa ne manifestam. Sunt colegi si prieteni dar nu ne impartasim prea multe trairi. Mi-e dor de o imbratisare sincera, de o mana stransa cu suflet si priviri calde. Eu cred ca ne temem maxim ca nu vom confirma modelul, ca nu vom reusi sa impresionam. Inteleg asta pana la un punct. Dar de ce o facem si cu oamenii care au trait langa noi. De ce nu ne e oare indiffrent daca esuam cu prietenul sau familia de fata. Ce pierdem astfel? Nimic. Ei te iubesc grautit, neconditionat.
Ne vor iubi oare mai putin daca vom fi mai putin?!