Despre frustrare - In general (I)

Am un prieten care are un blog. Blog-ul se numeste “isterie si frustrare”. Poate suna isteric dar cred ca are sens. Ce ne tine plini de stress, ce ne anima gandurile zilnic, ce ne enerveaza si isterizeaza pana la urma tot zilnic. Eu zic ca se cheama frustrare. Faceti un mic tur al vietilor voastre si veti observa ca desi suna trist si patetic frustrarea ne vine cel mai des in senzatii. Frustrare traim cel mai des, mai ales acum…la varsta noastra cand ne dorim enorm, cand faptuim intotdeauna mai putin decat vrem si cand pretentiile noastre de la cei din jur fie ca sunt colegi, prieteni, familie si finalment noi insine sunt maxime. Nu zic ca trebuie incurajat gandul, cultivat sentimentul sau laudat curajul de a recunoaste dar face bine sa gandim corect. Sa fim realisti si poate doar asa vom scapa macar de un motiv al frustrailor noastre - Ipocrizia macar fata de noi insine daca fata de cei din jur e mai greu de elminat.
Imi lipsesc discutiile lungi si sincere cu prietenii din adolescenta tarzie. Acum ma inconjur de mult mai multi oameni dar de mult mai putina realitate vorbita. Discutam mult dar comunicam minim, socializam intesn dar ne cunoastem reciproc foarte putin. Vreau oameni sinceri langa mine. Poate nu sincere in totalitate(cu acea sinceritate ideala, teoretica) dar ii vreau mai maturi, mai plini de trairi evidente si mai putin ipocriti, mai umani, mai putin estetici. De ce ascundem sentimentul, de ce trebuie sa fim puternici, reci,perfecti!? La ce ne foloseste? Este oare modelul social de urmat atat de puternic astfel incat ne imbiba cu clisee atat de stricte incat devenim niste copii jalnice ale unui model nici macar garantat. A citit cineva undeva ca daca se schimba si adopta clisee, trairi studiate, fraze tipice si comportamente standardizate va reusi repede si sigur in demersurile sale?! Nu cred. Mi-e dor de o cadere nervoasa tipica la vreun cunoscut, la tristete veritabila si rasete pline, venite din reala bucurie. Acum ne temem sa ne manifestam. Sunt colegi si prieteni dar nu ne impartasim prea multe trairi. Mi-e dor de o imbratisare sincera, de o mana stransa cu suflet si priviri calde. Eu cred ca ne temem maxim ca nu vom confirma modelul, ca nu vom reusi sa impresionam. Inteleg asta pana la un punct. Dar de ce o facem si cu oamenii care au trait langa noi. De ce nu ne e oare indiffrent daca esuam cu prietenul sau familia de fata. Ce pierdem astfel? Nimic. Ei te iubesc grautit, neconditionat.
Ne vor iubi oare mai putin daca vom fi mai putin?!

Multi da' hoti - din ciclul "de ce sa muncesti pe gratis cand poti sa stai pe degeaba?!"

Acum cateva zile batuiam cu gratie pe net si fiind abonat la un newslatter de joburi aplic si eu mai mult de amorul artei. Jobul era de redactor (adica de furnizor de articole) pe teme medicale pe un anume site cu .ro in coada. Ca si preinterviu trebuia sa trimiti un articol pe o tema medicala la alegere si 3 titluri de propuneri. Zis si facut. In 2 zile finisez un articol (munca efectiva 3 ore) si-l trimit. Oamenii il citesc si ma cheama la interviu. Sediu misto-piata dorobanti, locatie supla. Personal tanar, de perspectiva se intelege, discutie la la pers 2 sg.(stilu’ american se intelege).
Interviu neconventional (ca doar noi suntem scriitori, ce draq): lejer in 5 minute aflu tot, fumam o tigara(ca intre artisti ce mai…) si apoi plec.
Nedumerit de prosteala propusa si cu injuraturi in dinti.
Cerinte: 4 articole /saptamana deci 16 /luna - teme diverse liber alese(aici devine treaba de kkt- dieta, fitness, medicina alternativa) pentru un target de populatie feminina tanara si relativa tanara, educata si nu prea.
Oferta: 100 euro/luna
Morala e simpla: multe articole pseudomedicale pentru segment de populatie usor alienat-trendy si pe deasupra raport articol/suma platita jenant.
ce or crede ei ca le vand cartofi la kg?! eu incercam sa le vand informatie scumpa...
Cica sa mai muncesti in tara asta!

Prima zi

Cum e prima zi de rezidentiat, cum e prima zi in clinica de chirurgie?...cati dintre noi nu ne-am întrebat măcar o data cum ar fi…probabil ca toţi…caţi dintre noi nu ne-am dorit măcar o secunda in facultate, sa facem chirurgie …probabil ca foarte mulţi. Caţi am ajuns intr-adevăr sa facem? Aceia sunt acum in fata ta. Ii priveşti, ii simţi tari, bine pregatiti uşor aroganti dar in acelaşi timp puţin temători.
Caţi din noi am călcat intr-o clinica de chirurgie in studenţie in afara stagiului obligatoriu. Putini. Toţi am crezut ca ştim cum e. Stiam din filme, din carti si de la profesorii care vorbeau de alţi profesori. Vorbeau de vremuri apuse dar care au dus la ceea ce vedem acum : îndârjire, pasiune, munca multa dar si mai multa satisfacţie. Din păcate nu ştiam ce se ascunde in spatele acestor cuvinte. Acum la repartiţia pe spitale, pe clinici toţi ne doream clinica aceea din povesti : profesor dur dar drept, colegi sfatosi, pacienţi cu patologie interesanta si cat mai mult de operat.
Unii mai norocosi am ajuns in asemenea clinici alţii evident, nu. Toţi insa am ajuns intr-un mediu prea puţin cunoscut, prea puţin accesibil in sensul asteptarilor noastre. Se părea ca examenul greu si aparent fara final al intrării in rezidentiat chiar luase sfarsit.
De fapt, după câteva ore, primele ore in clinica se contura perspectiva adevaratului examen. Cel cu tine. Cu dorinţa, cu rabdarea cu puterea de munca si rezistenta. Toate astea venind mai mult sau mai puţin din tine. Tanarul medic. Viitorul chirurg. Caci daca pentru internisti chirurgul pare mai puţin medic, pentru noi viitori sau actualii chirurgi ne pare ca suntem mai mult decât medici. Poate exagerez. Dar cand transpiri enorm operand ore întregi intr-o sala cu 40°C, când iţi speli zilnic costumele si rupi lunar perechi de incaltaminte medicala…când termini de operat in mijlocul nopţii si apartinatorii se mira văzându-te lucrând continuu 36 ore , atunci simţi ca esti medic si un pic mai mult.
Toate astea le afli si savurezi destul de repede dar in prima zi de clinica chirurgicala simţi altceva. Teama de necunoscutul meseriei, de medici primari pretiosi, colegi rezidenti ce te ignora, asistente ce te desconsidera si un spital căruia nu-i cunoşti nici măcar dispoziţia clinicilor, cabinetelor . Nu ştii nici măcar unde e sala de operaţii.
In urma cu 30 minute te schimbai in vestiar. Schimbai hainele cu armura si sabia. In jurul tau totul parea firesc. Simţeai ca faci acest lucru de multi ani. Si totusi traiesti o mare emotie. Simţi cum iti tremura usor genunchii. Ai invatat ani de zile pentru momentul asta. Ai omorât nopţi întregi cu coatele pe birou, ai sperat si iată ca n-a fost in zadar. Esti deja medic dar acum te asteapta primele ore din restul vieţii tale de chirurg.
Închizi vestiarul timid, te întorci pe călcâie si urci scările.
Ridici privirea cand intri in clinica.
Eşti pregătit. Lupta poate sa înceapă.