Colonii din trei culori (sau despre frustrare II)

EU
Cand gandurile mi se topesc in maini si apar aceste randuri stiu ca acolo esti tu. Cand diminetile imi par gri si orasul imi musca salbatic privirea zambesc si imi zic: destul cu tristetea. Esti tanar si abia ai inceput sa zbori. Cobor apoi pe pamant de care ma lovesc usor. E umed, miroase a iarba putreda si totusi e cald inca. Vara n-a murit in radacinile lui. Doarme un pic caci iarna nu i-a taiat decat varfurile. Acum stiu ca sunt mai mult de 4 anotimpuri. Mai sunt inca 2: prevara si postvara. Prevara plina de speranta soarelui ce incepe sa arda iar post vara trista ca ploaia ce se zareste timid printre trestii. Anii par sa prinda viteza si noi sa pierdem curajul.
NOI
E ceva contagios in aer. Prietenii simt la fel dar nimic nu pare sa se schimbe doar simtind. Trebuie sa facem ceva. Sa gandim la fel nu ajunge. Trebuie sa stabilim reguli. Cum sa ne traim viata ca sa nu ajungem ca cei pe care-i dispretuim azi sau la limita le plangem de mila. Trebuie sa scriem, sa conspiram romantic si sa organizam revolte de suflete. Sa ne spunem pe nume ca la inceput si sa ne zambim tandru mai des. Sa ne intalnim dupa-amiaza la ceaiuri si ascultam muzici ca pe vremuri pe culoarele liceului sau in clasele goale. Sa fumam tigari furate de la parinti si sa schimbam discuri de vinil. Mai vreau sa mananc un sandvis plimbandu-ma pe Jean Louis Calderon
EI
Sa ne ascundem de ei. Sa-i ocolim si sa ne ferim privirea. Noi nu vrem viata ca un maraton. Eu vreau sa ma plimb agale si lenes pe zile cu soare. La ce bun concursul de facut bani. Maculatura n-am mai strans din scoala generala. Desigur ca vreau masina, casa si nevasta. Dar cate una din fiecare nu mai multe pe an. De ce nu vreau sa ma simt rotita in marele sistem concurential? Caci nu asta inseamna viata. Uitam de unde plecam si incepem sa alergam ca soarecele in cilindru. Nu uitati! Ei ne privesc: - Iata ce frumos aprinde becul ? vai ce dragut…iata-I cum alerga spre cascavalul de plastic…!
Vreau sa construiesc colonii pe plaje pustii din trei culori: cer, nisip si ocean

Toleranta inutila sau faliment nerecunoscut.

Un tigan a omorat o italianca. Numai ca inainte sa o omoare a si violat-o. Asa ca sa dea faptei lui mai multa "savoare criminala". Asta e fapta. Acum, in aceste ore toate televiziunile se intrec in comentarii cat mai simandicoase, cat mai obiective si nediscriminatorii cat mai europene. La ce bun? Nu ne folosesc la nimic caci dupa 2 ore cat le-am urmarit, nu am auzit nici macar o idee concreta care sa ne scoata din gaura imensa de imagine in care ne arunca tiganii, mai ales ultimul din ei…criminal si violator. M-am saturat de televiziuni ce simuleaza civilizatia si in programele de stiri dau crime pe banda si tot feluld e stiri diabolic de violente . Nu mai vreau sa aud expresiile rom de nationalitate romana sau roman de etnie roma. Ei sunt tigani, iar cata tenta peiorativa contine acest cuvant oricum devine infinit mai mica decat tenata criminala si de talharie constanta pe care o dau tiganii nostrii in Europa. Mi-e dor de un comentairu "political incorrect" dar real. M-am saturat sa fim discreti, eleganti si cat mai europeni posibil cand vorbim de tigani.. Caci daca privim marea majoritate a faptelor lor acestea sunt de natura penala. De ce nu auzim de fapte ale tiganilor de alte nationalitati? Nu stiu. Poate pentru ca si noi romanii sunt ca natie un teren bun de crestere a criminalitati si a naturii lor violente. In mod cert purtam o mare vina ca din randurile noastre apar asemenea animale antisociale dar dincolo de asta stau statisticile care nu lasa loc de discutii. Imaginea unei natii, a unei civilizatii in refacere ca a noastra este daramata periodic de niste elemente care nu au nici o legatura cu civilizatia. Europa plateste fara indoaila tribut deschiderii de noi piete de comert. Politicienii lor sunt perfect constienti si tocmai din cauza asta sunt si greu reactvi al acest gen de stiri.

Eu cred insa ca solutia este la noi in granite. Trebuie sa invatam sa-I tinem pe loc, in frau si sa-I controlam prin orice mijloace. Viitorul nostru ca natie depinde numai de noi.

Acest text poate suna extremist dar cat de criticabil poate fi termenul?nu este oare crima o extrema a comportamenutlui uman. Violul urmat de crima nu justifica oare o astfel de reactie? Este oare toleranta europeana o reactie conforma cu aceste fapte. Solutia unei probleme depinde de natura acesteia. Trebuie facut ceva repede si exact.

Unde se duc prietenii mei?

Toata copilaria am trait cu o intrebare pe care am constientizat-o abia de curand. De ce nu au parintii mei prieteni vechi din tinerete, studentie si adolescenta?...perioade in care prietenii exista adanc in viata fiecaruia. Perioade in care ii cultivi pretios ca pe niste flori rare si sensibile pe balconul anilor tineri. Prieteni care te inconjoara linistit, afectuos si care par sa ramana totdeauna langa tine. Asadar unde sunt prietenii parintilor mei? O perioada m-am gandit ca sunt ai mei ciudati, neprietenosi intr-un cuvant incapabili sa aiba prieteni adevarati. Acea perioada s-a incheiat. Acum vad ca in general adultii de varsta alor mei nu mai au prieteni vechi din vremuri parfumate de primavara de viata. Ultimele cuvinte ale alor mei despre prietenii de genul celor de care vb eu dateaza din copilaria mea demult trecuta, perioada la care incepeam sa constientizez primele notiuni, primele amintiri..deci foarte demult. Astfel intre timp s-au mentinut in imagine rudele de diferite grade si afectiuni si tot felul de prieteni, mai mult le-as putea zice parteneri de mese festive, aniversari si sprit de vara,neaparat cu sifon de sticla. Intrebarile mele ramaneau fara raspuns caci ai mei imi spuneau kestii vagi fara sa ma lumineze cu nimic.
Astfel am trait cu aceasta enigma pana acum cativa ani cand am inceput sa acumulez intelegere asupra fenomenului, explicatii fara cuvinte, diverse frustrari si sa pierd prieteni. Fara conflicte deschise, fara certuri. Ii pierd bland si atat de banal. Aproape matur. Ii pierd fara ca eu sa pot face ceva iar ei deasemenea. Continui sa-i iubesc disperat si sa le plang pierderea. Imi pare ciudat caci fizic sunt tot intr-o relativa proximitate a mea. Suntem in acelasi oras, bem berea la fel, ascultam aceeasi muzica, iubim la fel inaintam in viata la fel. Si totusi ne pierdem unii pe altii. De unde apare oare sentimentul ca singuri ne e mai bine. de ce devenim solitari, egoisti. De unde acumulam ambitie inutila si de ce trebuie sa ne privim cu indoiala ca vom fi judecati dupa acumularea de respect, notorietate, avere si copii reusiti. Este oare solitudinea sentimentul ce ne pregateste pentru moartea ce de-acum apare tot mai des in peisaj: bunici, parinti, alte rude, alti cunoscuti? Este oare familia capabila de tot si obligata sa ne controleze toate resursele de efort, finante, trairi? De ce trebuie ca prietena, logodnica, sotia sa ne tine loc de tot ce ne umplea viata in trecut? De ce se spune ca asa e firesc? Eu ii iubesc si doresc langa mine la fel de tare. Ironic insa nu-i pot retine pe ei langa mine si nici pe mine langa ei. Viata mea langa prieteni imi pare un mic univers care dupa un la fel de mic big-bang, a inceput sa se dilate ireversibil si distanta dintre noi creste iremediabil si fara speranta. Ne vedem tot mai rar. vorbim mai putin. Bem niste beri in formatie larga extrem de rar. Cand vorbim o facem subtire, grabit, mai putin sincer si mult mai tematori. Ne abordam cu precautie, tematori in a ne simti ca pe vremuri si totusi undeva ii simt ai mei. Ii iubesc doar privindu-i si imi sunt dragi vazandu-i crescuti, intrati in viata, loviti de diferite necazuri, doborati si ridicati de intamplari, frustrari si timp ce trece. Mi-as dori sa-i strang pe toti si sa tragem o fuga la mare la "2 Mai" sa mai stam la o gazda mizera dar sa ma mai simt lipit de ei, ca un tricou vechi dar drag. Nu mai stiu sa-i strang, sa-i mobilizez. Iesirile impreuna au scazut si ca numar dar si ca numar de participanti. acum se pune problema numarului de cupluri. astfel gasca devine heterogena, sotiile, pritenele nu se iubesc intotdeauna, cel mult simpatizeaza, conflictele apar repede si se aprind din nimic. antipatiile tin mult iar resentimentele nu mai mor dupa 2-3 zile. acum, cand viata ma tine strans totul pare mult mai complicat. nu-mi place mereu sa fiu mare. as vrea sa fiu din nou mic. fara griji, fara temeri, fara viata ce pare sa treaca uluitor de repede. si as mai vrea sa nu-mi mai pierd prietenii. daca nu sa-i aduc din nou aproape ca odinioara, macar sa ramana pe loc la distantele actuale. apoi cu timpul sa-i tin langa mine si cand viata ne va lovi pe rand, sa ne strangem barbateste de umeri si sa urlam nebuneste: suntem impreuna si nimic nu poate fi prea greu pentru cei ce au prieteni.