Toata copilaria am trait cu o intrebare pe care am constientizat-o abia de curand. De ce nu au parintii mei prieteni vechi din tinerete, studentie si adolescenta?...perioade in care prietenii exista adanc in viata fiecaruia. Perioade in care ii cultivi pretios ca pe niste flori rare si sensibile pe balconul anilor tineri. Prieteni care te inconjoara linistit, afectuos si care par sa ramana totdeauna langa tine. Asadar unde sunt prietenii parintilor mei? O perioada m-am gandit ca sunt ai mei ciudati, neprietenosi intr-un cuvant incapabili sa aiba prieteni adevarati. Acea perioada s-a incheiat. Acum vad ca in general adultii de varsta alor mei nu mai au prieteni vechi din vremuri parfumate de primavara de viata. Ultimele cuvinte ale alor mei despre prietenii de genul celor de care vb eu dateaza din copilaria mea demult trecuta, perioada la care incepeam sa constientizez primele notiuni, primele amintiri..deci foarte demult. Astfel intre timp s-au mentinut in imagine rudele de diferite grade si afectiuni si tot felul de prieteni, mai mult le-as putea zice parteneri de mese festive, aniversari si sprit de vara,neaparat cu sifon de sticla. Intrebarile mele ramaneau fara raspuns caci ai mei imi spuneau kestii vagi fara sa ma lumineze cu nimic.
Astfel am trait cu aceasta enigma pana acum cativa ani cand am inceput sa acumulez intelegere asupra fenomenului, explicatii fara cuvinte, diverse frustrari si sa pierd prieteni. Fara conflicte deschise, fara certuri. Ii pierd bland si atat de banal. Aproape matur. Ii pierd fara ca eu sa pot face ceva iar ei deasemenea. Continui sa-i iubesc disperat si sa le plang pierderea. Imi pare ciudat caci fizic sunt tot intr-o relativa proximitate a mea. Suntem in acelasi oras, bem berea la fel, ascultam aceeasi muzica, iubim la fel inaintam in viata la fel. Si totusi ne pierdem unii pe altii. De unde apare oare sentimentul ca singuri ne e mai bine. de ce devenim solitari, egoisti. De unde acumulam ambitie inutila si de ce trebuie sa ne privim cu indoiala ca vom fi judecati dupa acumularea de respect, notorietate, avere si copii reusiti. Este oare solitudinea sentimentul ce ne pregateste pentru moartea ce de-acum apare tot mai des in peisaj: bunici, parinti, alte rude, alti cunoscuti? Este oare familia capabila de tot si obligata sa ne controleze toate resursele de efort, finante, trairi? De ce trebuie ca prietena, logodnica, sotia sa ne tine loc de tot ce ne umplea viata in trecut? De ce se spune ca asa e firesc? Eu ii iubesc si doresc langa mine la fel de tare. Ironic insa nu-i pot retine pe ei langa mine si nici pe mine langa ei. Viata mea langa prieteni imi pare un mic univers care dupa un la fel de mic big-bang, a inceput sa se dilate ireversibil si distanta dintre noi creste iremediabil si fara speranta. Ne vedem tot mai rar. vorbim mai putin. Bem niste beri in formatie larga extrem de rar. Cand vorbim o facem subtire, grabit, mai putin sincer si mult mai tematori. Ne abordam cu precautie, tematori in a ne simti ca pe vremuri si totusi undeva ii simt ai mei. Ii iubesc doar privindu-i si imi sunt dragi vazandu-i crescuti, intrati in viata, loviti de diferite necazuri, doborati si ridicati de intamplari, frustrari si timp ce trece. Mi-as dori sa-i strang pe toti si sa tragem o fuga la mare la "2 Mai" sa mai stam la o gazda mizera dar sa ma mai simt lipit de ei, ca un tricou vechi dar drag. Nu mai stiu sa-i strang, sa-i mobilizez. Iesirile impreuna au scazut si ca numar dar si ca numar de participanti. acum se pune problema numarului de cupluri. astfel gasca devine heterogena, sotiile, pritenele nu se iubesc intotdeauna, cel mult simpatizeaza, conflictele apar repede si se aprind din nimic. antipatiile tin mult iar resentimentele nu mai mor dupa 2-3 zile. acum, cand viata ma tine strans totul pare mult mai complicat. nu-mi place mereu sa fiu mare. as vrea sa fiu din nou mic. fara griji, fara temeri, fara viata ce pare sa treaca uluitor de repede. si as mai vrea sa nu-mi mai pierd prietenii. daca nu sa-i aduc din nou aproape ca odinioara, macar sa ramana pe loc la distantele actuale. apoi cu timpul sa-i tin langa mine si cand viata ne va lovi pe rand, sa ne strangem barbateste de umeri si sa urlam nebuneste: suntem impreuna si nimic nu poate fi prea greu pentru cei ce au prieteni.
Astfel am trait cu aceasta enigma pana acum cativa ani cand am inceput sa acumulez intelegere asupra fenomenului, explicatii fara cuvinte, diverse frustrari si sa pierd prieteni. Fara conflicte deschise, fara certuri. Ii pierd bland si atat de banal. Aproape matur. Ii pierd fara ca eu sa pot face ceva iar ei deasemenea. Continui sa-i iubesc disperat si sa le plang pierderea. Imi pare ciudat caci fizic sunt tot intr-o relativa proximitate a mea. Suntem in acelasi oras, bem berea la fel, ascultam aceeasi muzica, iubim la fel inaintam in viata la fel. Si totusi ne pierdem unii pe altii. De unde apare oare sentimentul ca singuri ne e mai bine. de ce devenim solitari, egoisti. De unde acumulam ambitie inutila si de ce trebuie sa ne privim cu indoiala ca vom fi judecati dupa acumularea de respect, notorietate, avere si copii reusiti. Este oare solitudinea sentimentul ce ne pregateste pentru moartea ce de-acum apare tot mai des in peisaj: bunici, parinti, alte rude, alti cunoscuti? Este oare familia capabila de tot si obligata sa ne controleze toate resursele de efort, finante, trairi? De ce trebuie ca prietena, logodnica, sotia sa ne tine loc de tot ce ne umplea viata in trecut? De ce se spune ca asa e firesc? Eu ii iubesc si doresc langa mine la fel de tare. Ironic insa nu-i pot retine pe ei langa mine si nici pe mine langa ei. Viata mea langa prieteni imi pare un mic univers care dupa un la fel de mic big-bang, a inceput sa se dilate ireversibil si distanta dintre noi creste iremediabil si fara speranta. Ne vedem tot mai rar. vorbim mai putin. Bem niste beri in formatie larga extrem de rar. Cand vorbim o facem subtire, grabit, mai putin sincer si mult mai tematori. Ne abordam cu precautie, tematori in a ne simti ca pe vremuri si totusi undeva ii simt ai mei. Ii iubesc doar privindu-i si imi sunt dragi vazandu-i crescuti, intrati in viata, loviti de diferite necazuri, doborati si ridicati de intamplari, frustrari si timp ce trece. Mi-as dori sa-i strang pe toti si sa tragem o fuga la mare la "2 Mai" sa mai stam la o gazda mizera dar sa ma mai simt lipit de ei, ca un tricou vechi dar drag. Nu mai stiu sa-i strang, sa-i mobilizez. Iesirile impreuna au scazut si ca numar dar si ca numar de participanti. acum se pune problema numarului de cupluri. astfel gasca devine heterogena, sotiile, pritenele nu se iubesc intotdeauna, cel mult simpatizeaza, conflictele apar repede si se aprind din nimic. antipatiile tin mult iar resentimentele nu mai mor dupa 2-3 zile. acum, cand viata ma tine strans totul pare mult mai complicat. nu-mi place mereu sa fiu mare. as vrea sa fiu din nou mic. fara griji, fara temeri, fara viata ce pare sa treaca uluitor de repede. si as mai vrea sa nu-mi mai pierd prietenii. daca nu sa-i aduc din nou aproape ca odinioara, macar sa ramana pe loc la distantele actuale. apoi cu timpul sa-i tin langa mine si cand viata ne va lovi pe rand, sa ne strangem barbateste de umeri si sa urlam nebuneste: suntem impreuna si nimic nu poate fi prea greu pentru cei ce au prieteni.
3 comentarii:
Exact despre asta discutam zilele trecute cu sora-mea...f tare,Miki...
ma inclin ...
nu e bine... incep sa te plac din ce in ce mai mult...
problema e ca toti ne gandim la lucrurile astea, dar nimeni nu ia atitudine....ne complacem... asteptam... suntem comozi, complicati si fara "timp"...
Trimiteți un comentariu